Idei feministe ale româncelor în epocă

În lupta pentru emancipare nici un vrăjmaş nu poate fi mai fatal dezmoşteniţilor, decât preju-decata că aceştia ar fi
fiind inferiori clasei ce stăpâneşte lumea.

(Buletinul Ligii Femeilor, Iaşi, 1895)

Jurnale, lucrări, asociaţii.  Principalele mijloace de coagulare şi transmitere a acestor idei, înflorite pe fertilul teren al inegalităţilor sociale între cele două sexe, au fost mai întâi jurnalele.  Primele scrieri pentru drepturile femeilor au aparţinut bărbaţilor, cum era şi firesc datorită poziţiei lor sociale şi educaţiei primite. Curierul de ambe sexe al lui Ion Heliade Rădulescu (1837) a fost un prim jurnal în aceste sens, în care Rădulescu scria “bărbaţi, nu vă plângeţi de femeile voastre, că pricina nu este într-însele, ci în cei ce le-au crescut…”. George Bariţiu, de asemenea, se pronunţa în favoarea unei educaţii egalitare în Gazeta de Transilvania (1853). Treptat, o serie de jurnale au fost favorabile publicării de astfel de articole (de pildă scrierile Constanţei Dunca din Amicul Familiei (1863) sau cele ale Sofiei Nădejde din Contemporanul începând cu primele numere 1881/1882). O serie de reviste şi jurnale au fost editate de femei în epocă: Femeia Română întemeiată de Maria Flechtenmacher (1878–1888), caracterizată drept jurnal “social, literar şi casnic” sau, în altă parte “foaie socială, beletristică, economică şi enciclopedică”. Alături de Maria Flechtenmacher au mai scris în Femeia Română: Paul Scorţeanu, Sofia Nădejde, Cornelia Emilian ş.a.; au fost publicate documente ale organizaţiilor sau iniţiativelor internaţionale ale femeilor. Familia, Munca (1889), Rândunica (1893), Lumea nouă (din 1894), Buletinul Ligii Femeilor (începând din 1895) sunt alte reviste unde s-au vehiculat idei feministe, de apărarea drepturilor femeilor sau în care s-au formulat idei revoluţionare în epocă privind relaţiile dintre sexe. În 1896 este înfiinţată revista Dochia editată de Adela Xenopol, “menită să apere, să susţină şi să cerceteze drepturile femeii”. Unul dintre reprezentanţii sexului frumos şi puternic care a publicat în Dochia, alături de Adela Xenopol şi alte reprezentante ale sexului frumos şi inteligent, a fost Valeriu Hulubei. Românca, Unirea Femeilor Române (1908), Viitorul româncelor (1912), Drepturile femeii (întemeiată în 1912) sunt alte jurnale în care au scris feministe precum Eleonora Stratilescu, Eugenia Ianculescu de Reuss, Neli Cornea, Adela Xenopol etc.

Alături de jurnale au fost publicate şi lucrări de sine stătătoare precum cele ale Sofiei Chrisoscoleu (1863), Maria Buţureanu (1913), Calypso Botez (1920), cu prezentări coerente de idei şi o argumentaţie aferentă solidă. Aceste doamne au fost, de asemenea, implicate politic în asociaţiile de femei create pe parcursul perioadei la care ne referim. În noianul de organizaţii de femei care s-au înfiinţat în această perioadă, majoritatea lor fiind dedicate acţiunilor de caritate faţă de copii, de educaţia fetelor, de răniţi de război etc, se disting două organizaţii declarat politice, ce aveau drept menire apărarea şi promovarea drepturilor femeilor şi egalizarea juridică a statutului celor două sexe: Liga Femeilor din România (1894), prima organizaţie de femei din România declarat feministă şi Asociaţia pentru emancipare civilă şi politică a femeilor române, înfiinţată în iulie 1918, o adevărată unire de forţe a româncelor din toate teritoriile viitoarei Românii Mari,  cu ambiţii mari de reformă nu doar a condiţiei femeilor ci reformă socială în general. 

Aceaste jurnale, lucrări şi asociaţii, au reuşit crearea unui spirit de frondă faţă de legislaţia înrobitoare a femeilor (şi mai ales a femeilor căsătorite) dar şi faţă de ideile subterane care întemeiau persistenţa până în secolul XX a acelor legi umilitoare pentru condiţia femeilor. Încercăm în continuare expunerea chiar a acestor “idei axiomatice” ce au ghidat logica legislativă în ce priveşte raporturile dintre cele două sexe. Constatăm cu întristare că aceste axiome ale gândirii sexiste, discriminatorii, s-au perpetuat în mare măsură şi până azi. Cu atât mai mult este valabilă o cercetare a modului în care au pus predecesoarele noastre problema.

Femeia nu este inferioară bărbatului. Ideile vehiculate în Europa Occidentală sunt preluate şi în spaţiul intelectual românesc uneori profitabil pentru autohtoni, alteori nu (dacă ne gândim la panseurile civile ale lui Napoleon).  Într-o conferinţă în cadrul Reuniunii Ligii Femeilor (Iaşi, 1898) Eliza Popescu face distincţia între “feminins"care văd pe femei slabe, inferioare bărbaţilor, neavând altă menire decât bărbatul şi "feministes" apărători ai cauzei femeilor, ai drepturilor lor şi care considerau că femeile îşi pot constitui o menire a lor dincolo de aceea a bărbatului lor (denumiri la modă în Franţa).  În cazul de faţă suntem interesaţi de feministes  păsări rare în peisajul carpato-danubiano-balcano-pontic.

Adela Xenopol afirma în 1879 că femeia nu este inferioară bărbatului, cum încearcă unii să acrediteze.  În sfârşit femeile române, credea ea, s-au deşteptat că sunt pe aceeaşi treaptă morală cu bărbaţii; căci femeia are aceeaşi capacitate şi e capabilă de aceeaşi activitate cu bărbatul. Dar câte femei credeau acest lucru şi câte acţionau conform semnificaţiei ideii? Şi câte femei nu cred acest lucru azi şi nu acţionează conform ei?

Într-un articol briliant, Sofia Nădejde pune din nou problema inferiorităţii/ superiorităţii femeilor/bărbaţilor. Ea scrie despre o problemă la modă în epocă, aceea a Creierului femeilor, făcând trimitere la un articol cu acelaşi titlu publicat în Franţa în La Liberte. Nădejde face mai întâi rezumatul articolului: femeia e incapabilă de orice dezvoltare; oricât ar încerca să-şi dezvolte inteligenţa ea nu va reuşi; ba chiar cu civilizaţiunea ea “se tâmpeşte şi tinde către idiotism”. Argumentul articolului se baza pe ideea că există o directă proporţionalitate între greutatea creierului unei fiinţe şi inteligenţa acesteia. Se constatase că greutatea creierelor bărbaţilor era mai mare decât greutatea creierelor femeilor, şi concluzia a fost imediat trasă: femeile sunt inferioare bărbaţilor fiind mai puţin inteligente întrucât creierul lor e mai uşor.

Argumentele Sofiei sunt extrem de percutante:

• ˇ  Dacă inteligenţa e funcţia materiei cenuşii atunci nu se poate trage nici o concluzie pe baza greutăţii creierelor, căci ar trebui avută în vedere greutatea materiei cenuşii.

• ˇ  Greutatea nu e cea mai potrivită măsură la urma urmei: calitatea materiei cenuşii, numărul celulelor şi a polilor acestora, şi ramificaţiile lor ar trebui să fie măsura inteligenţei.

• ˇ  Dacă privim comparativ cavitatea creierelor oamenilor primitivi (din timpuri străvechi) şi pe cea a creierelor omului modern constatăm o scădere de capacitate şi de volum, atât la bărbaţi cât şi la femei.  Ceea ce ar însemna fie că (a) şi bărbatul regresează odată cu femeia, fie că (b) un volum mai mic indică o evoluţie [caz în care volumul mai mic al creierului femeilor ar înseamna că ele sunt mai evoluate – n.a.].  Nădejde adaugă ideea că creierul e proporţional ca greutate cu cantitatea musculară pe care creierul trebuie s-o comande.

• ˇ  Dacă e să judecăm inteligenţa după greutatea creierului, atunci ar trebui să spunem că unele păsări “Sai, Saimiri, Uistiti”, citează ea, care au un creier mai greu raportat cu trupul, sunt mai inteligente ca omul!

• ˇ  De asemenea, o serie de alienaţi mintali au fost găsiţi cu creiere cântărind mai mult decât grautatea medie a creierelor bărbaţilor. Sunt ei mai inteligenţi din această cauză?

Sofia Nădejde a mai răspuns şi d-lui Maiorescu în chestiunea greutăţii creierelor.  Domnul Titu Maiorescu susţinuse aceeaşi idee a proporţionalităţii dintre greutatea creierelor – inteligenţă – superioritate a sexelor.  Şi dac-ar fi să conteze greutatea creierului, de ce nu luăm în considerare raportul dintre greutatea creierului şi greutatea corpului, zice Nădejde.  Dacă ar fi luat în considerare acest aspect, atunci femeile ar avea mai mult creier/kilogram!

Problema în epocă era nu cea a inteligenţei ci cea a ignoranţei (sau în orice caz a ignoranţei relative la sex/gen) “Dacă femeile sunt astăzi, nu neinteligente, ci ignorante, a cui e vina?” se întreba retoric o doamnă din epocă.
  Atât timp cât femeilor li se implantează prin diferite mijloace ideea că ele sunt inferioare ele vor acţiona ca şi cum ar fi inferioare  este una din idele care s-a articulat în epocă. În lupta pentru emancipare nici un vrăjmaş nu poate fi mai fatal dezmoşteniţilor, decât prejudecata că aceştia ar fi fiind inferiori clasei ce stăpâneşte lumea. Li s-a spus femeilor că sunt inferioare bărbaţilor şi ele au plecat capul, au devenit ascultătoare… Atât timp cât ele însele acceptă această inferiorizare publică, ele vor “fi” inferioare (pentru a o parafraza pe o primă doamnă a Statelor Unite din secolul XX, Eleanor Roosevelt).

Femeia nu poartă pecetea inferiorităţii sale din naştere.  Ea apare ca inferioară datorită condiţiilor în care trăieşte şi se dezvoltă.  Pe de altă parte, cum spunea Adela Xenopol: “fie un bărbat destul de mărginit, el în virtutea sexului cu niţică protecţie sau situaţie politică, va ajunge departe, pe când o femeie, fie ea un geniu şi nu va dobândi decât profesoratul, şi acela până la şcoli secundare”. Această remarcă este extrem de binevenită ca preambul al chestiunii referitoare la ingalităţi sociale.

Inegalităţi sociale. Femeile învăţate din epocă cunoşteau scrierile cele mai noi şi
mai înaintate din epocă. Lucrarea The Subjection of Women (Subordonarea Femeilor) a lui J. S. Mill era cunoscută în anumite medii intelectuale româneşti. Sofia Nădejde se ralia ideii lui J. S. Mill: raportul femeii faţă de bărbat este acela de la vasal la senior, doar că (zice ea) “femeia este supusă la mai multă ascultare decât vasalul”. Şi asta datorită statutului ei consfinţit juridic şi social.  Femeia trebuie să urmeze pe bărbat oriunde vrea acesta, inclusiv într-un loc contrar sănătăţii ei. Ea nu poate intenta vreun proces fără consimţământul bărbatului, nu poate aliena sau ipoteca proprietatea fără consimţământul soţului, iar tatăl singur are autoritate asupra copilului până la majorat. Apare clar că femeile din clasa de mijloc o duceau mai rău din punctul de vedere al statutului şi libertăţii lor decât alte clase, nelegate de sistemul dotal.

Nu doar legile trebuiau schimbate, ci mai ales mentalitatea oamenilor în ce le priveşte pe femei. Educaţia reprezintă o piatră e încercare în acest sens. Pentru Sofia Nădejde, argumentul că femeilor trebuie să li se dea educaţie pentru a fi mame bune şi întrucât altfel ar fi lipsite de simţul dreptăţii este irelevant. “Şi cei vechi dădeau educaţie înaltă unor robi care să le crească odraslele.” Această mentalitate ne aduce aminte de ideile lui Napoleon, pentru care femeia e o proprietate şi trebuie tratată ca atare. Ea este bună ca mamă doar şi de aceea ea trebuie educată ca să dea fii destoinici patriei. Pentru Nădejde, trebuie să se dea femeii instrucţie pentru că e om, pentru că e semenul bărbatului şi nu pentru că e mamă de fii.  E numai o perioadă a vieţii în care femeia e mamă, şi ar fi nedrept ca restul vieţii să şi-l petreacă într-o “neştiinţă dobitocească”.

Una din chestiunile cele mai dezbătute în epocă era aceea a copiilor naturali abandonaţi sau care rămâneau la mamă şi aceea a căutării paternităţii. Atât de pregnant era resimţită această problemă încât o vom regăsi şi în anumite platforme politice la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX. Legile impuneau femeii datoria de a avea grijă de copil în timp ce tatăl natural nu avea nici o îndatorire. “Pe femeia care-şi leapădă copilul, legea o pedepseşte, iar pe tatăl denaturat îl ocroteşte şi parcă în râs, îl numeşte tată natural”.  Legea asuma în mod implicit că este de datoria absolută a femeii să aibă grijă de copil; ba mai mult, că este “vina” femei de a fi rămas gravidă, ea fiind aceea care se poate abţine de la dorinţa sexuală [se presupunea implicit – n.a.], în timp ce bărbatul în mod absolut nu se poate abţine şi este privat de orice vină atunci când femeia rămâne gravidă. “Este logic, zice Nely Cornea, că femeia [considerată – n.a.] inferioară să reziste tentaţiilor, pe când bărbatul [considerat – n.a.] superior nu e constrâns să practice virtutea?”

Cel mai frumos şi cuprinzător gând privind egalitatea socială l-am regăsit în scrierile Eugeniei de Reuss Ianculescu: Egalitatea socială vine de la sine atunci când femeia româncă, care nu e inferioară celor din alte ţări, se va hotărî să-şi arunce orientalismul care i-a ucis nu numai independenţa voinţei, hotărârea energiei, dar şi pe cea a judecăţii.